„Experien?a-limita traita de mine (cu câteva saptamâni înainte de cutremurul din 4 martie 1977) a fost cea în care ma aflam între via?a ?i moarte, am fost gasita întâmplator de cineva, pe ultima suta de metri, luata pe targa ?i dusa la Spitalul de Urgen?a. Când am ajuns acolo, nu mai aveam nici puls, nici tensiune. Întrebat la ce sec?ie trebuie sa fiu internata, doctorul de garda a spus «la reanimare», dar apoi s-a razgândit. Am fost întoarsa din drum ?i dusa direct în sala de opera?ie. Asistenta care trebuia sa faca denudarea pentru a-mi pune perfuzia era o fata frumoasa ?i cocheta. Medicii o grabeau, dar ea se chinuia sa-mi fixeze acul direct în vena ?i le spunea ca altfel îmi ramâne un semn. Convins ca nu-i aud ce vorbesc, unul dintre ei a spus: «Da, îi va ramâne un semn pe mâna ?i are sa se vada la morga». Nu ?tiu de ce, dar atunci nu m-am gândit nici o clipa ca a? putea sa mor. Mai mult, acea experien?a-limita nu a lasat urme prea adânci în poezia mea. Daca moartea a constituit o obsesie când nu ma privea în mod direct, pe masura ce se apropie, parca a? vrea s-o opresc din drum, vorbind din ce în ce mai rar despre ea.“ (Ileana Malancioiu)
2020/08/29 00:02:11
